Din punctul meu de vedere, există două mituri majore legate de abuzul sexual. Primul se numește „Tăcerea Victimei”, iar al doilea „Fantasma Freudiană”. Ce au în comun? Favorizează abuzatorul. Aceste denumiri îmi aparțin și concretizează ceea ce știu eu până acum despre acest subiect. Abuzul sexual s-a întâmplat în familia mea extinsă și da, a fost în cea mai dură definiție a sa, cu penetrare și alte practici sexuale inimaginabile. Penetrarea nu este singura formă, mai sunt și alte comportamente care se încadrează aici. Dar scopul meu nu este să intru în psihologia abuzului, ci să ofer câteva date istorice care ne pot ajuta să înțelegem acest fenomen, pentru a ne da seama că suntem în continuare tributari unei culturi a Abuzatorului. Cum ne dăm seama de asta? În cultura lui, adevărul este crucificat, iar victima redusă la tăcere. Și pentru că subiectul de azi este despre abuzatorul cu sau fără diplomă, vreau să vă spun că fundamentul sau baza modernă a ceea ce numim astăzi psihoterapie vine în contextul unui fenomen care a fost studiat intens de mințile bărbaților interesați să înțeleagă „isteria femeilor”. Ți se face pielea de găină când citești cum a fost tratat corpul femeii în istoria recentă. De câtă cruzime a fost nevoie ca știința să poată ajunge la un diagnostic. Și totuși, cu toată violența ei, știința a reușit să scoată corpul femeii din controlul absolut al bisericii, care trata isteria ca un act de posedare. De la diavol la psihic a fost un drum umilitor pentru femei și a continuat să fie. Experimentele erau dure. Femeile erau tratate ca bucăți de carne chinuite de un spirit malefic. Și totuși, este meritul neurologului francez Jean-Martin Charcot să arate lumii științifice că manifestarea isteriei este un efect al traumei sexuale. Totul se întâmplă la mijlocul anilor 1880. Ce a observat: alterarea conștiinței, pe care a numit-o mai apoi disociere. Simptome: paralizie, amnezie, convulsii. Povestea uterului rătăcitor (hystera) capătă acum un alt sens, cu mult mai crud, punând, nouă, umanității, o oglindă teribilă: Abuzul sexual al copiilor, în special al fetițelor.
Sincronicitatea Descoperirilor: De la Charcot la Freud
Ce este cu adevărat fascinant este sincronicitatea acestei descoperiri. Absolut independent de ce se întâmpla în Franța, S. Freud, alături de colaboratorul său J. Breuer, ajung la aceeași concluzie: reacțiile emoționale copleșitoare provocate de traume alterează starea de conștiință a victimei. În 2025, asta ar suna cam așa: Când interocepția devine de nesuportat. Deconectarea de lumea interioară a senzațiilor și emoțiilor. Este un capitol din ultima carte despre traume care a apărut anul acesta, scrisă de doctorul psihiatru Ruth Lanius: Sensory Pathways to Healing from Trauma. Harnessing the Brain's Capacity for Change. Fără a intra în prea multe detalii tehnice, tăcerea victimei, verbalizată astăzi sub forma unei retorici infantile – „Dar ce, nu a spus nimic când a abuzat-o?” – este, în realitate, o disociere. Iar disocierea este un proces atât de complex încât include nu doar o alterare la nivel de conștiință, ci pe toate nivelurile: biologic, psihic și spiritual. Este un corp părăsit, dar funcțional, pregătit să facă față durerii cu prețul unei evadări într-o altă realitate. Revenirea în corp este întotdeauna un proces extrem de dificil, din cauza senzațiilor intense, copleșitor negative, pe care le-a simțit în timpul abuzului. Copiii care au trecut prin abuz sexual și nu au primit ajutor – mai ales că abuzul se întâmplă chiar în familia de origine – învață ceea ce R. Lanius numește „learned helplessness”. Persoanele care trec prin astfel de experiențe învață, inclusiv la nivel chimic, că răspunsul emoțional la un eveniment traumatic este inutil, pentru că nu există nicio scăpare.
Experimentul care Ilustrează Neputința Învățată
Autoarea face referire la un experiment extrem de sugestiv, efectuat pe câini pentru a studia cum experiențele de neputință repetate pot duce la o stare de pasivitate învățată, unde subiecții renunță să încerce să scape de suferință, chiar și când o soluție devine disponibilă. Unul dintre autorii studiului a concluzionat că, după experiențe repetate de eșec inevitabil, creierul „învăță” că acțiunile nu au consecințe pozitive, ducând la depresie, anxietate și pasivitate. Acest lucru implică schimbări neurochimice, cum ar fi creșterea nivelului de cortizol (hormonul stresului), observată și la câinii din faimosul și chinuitorul experiment. Tăcerea victimei este, așadar, o zdruncinare profundă a încrederii în sine, în celălalt, în lume și în Dumnezeu, exprimată corporal, dar și prin cuvinte. Cine a lucrat cu astfel de persoane sigur a auzit ce cred despre ele: „rahat”, „șobolan”, „cea mai joasă speță” etc. Adjectivele traumei sexuale sunt scârboase și umilitoare.
Al Doilea Mit: Fantasma Freudiană și Cultura Patriarhală
Revenind la cel de-al doilea mit, recomand cartea lui Judith Herman, Trauma and Recovery: The Aftermath of Violence – From Domestic Abuse to Political Terror. O carte revoluționară apărută în 1992, care scoate fulgerător victima din fanteziile unei culturi eminamente patriarhale, care justifica abuzul sexual în termenii atât de prezenți și astăzi. Ea a căutat-o. În această carte, face referire la un moment destul de controversat din viața și opera lui S. Freud. În celebra Etiologie a Isteriei, Freud ajunge la concluzia că la originea isteriei este abuzul sexual, dar observația lui devine rapid aproape sufocantă, având în vedere implicațiile sociale uriașe ale acestei teze, având în vedere numărul uriaș de cazuri de isterie. Gurile rele spun că Freud a renunțat oficial la această teorie în jurul anului 1897, trecând la ideea că simptomele nevrotice provin de fapt din fantezii sexuale inconștiente legate de dorințe oedipiene, nu neapărat din traume reale. Aceasta a devenit baza psihanalizei ulterioare, cu accent pe fantezii interne în loc de evenimente externe. Și dacă e să ne uităm la societatea vieneză de la sfârșitul secolului XIX, dominată de elite aristocratice și bourgeoase care ascundeau abuzurile pentru a-și proteja statutul social, averea și puterea, putem trage o concluzie. Criticii sugerează că Freud, fiind evreu și aspirând la recunoaștere în cercurile medicale dominate de creștini, ar fi simțit nevoia să evite confruntări majore.
Concluzie: Spre o Cultură a Victimei
Aceste mituri, tăcerea ca slăbiciune voluntară și trauma ca fantezie, perpetuează o cultură în care abuzatorul este în continuare protejat, iar victima izolată și neputincioasă. Istoria ne arată că progresul științific, de la Charcot la Herman și apoi Lanius, a dezvăluit un adevăr dureros, imposibil de privit în oglinda unei societăți tot mai bolnave: trauma este reală, iar tăcerea este o supraviețuire. Astăzi, în 2025, cu cărți precum cea a lui Lanius care explorează căile senzoriale spre vindecare, avem instrumente să rupem ciclul. Dar schimbarea începe cu recunoașterea: adevărul nu mai trebuie crucificat, el trebuie verbalizat. Asta face terapia iar Charcot a fost primul care și-a dat seama de asta.

Organizația Mondială a Sănătății a făcut publice recent câteva date care nu cred că ne mai surprind. Peste 1 miliard de oameni suferă de tulburări mintale. Peste 700.000 dintre noi se sinucid anual (majoritatea bărbati). Statisticile arată și mai rău când ne uităm la copii. Dar cifrele sunt cifre. Nu ne spun mare lucru despre ce se întâmplă cu adevărat în viața oamenilor. De peste 11 ani caut să înțeleg suferința mea și a celor cu care lucrez. Am fost curios de mic să aflu cum au supraviețuit ei într-o lume care ar fi trebuit să le ofere siguranță. În familia mea, de pildă, a fost constantă această preocupare: să nu sufere copiii. Și am preluat cu succes această misiune în propria familie. E ciudat să aflu însă la 45 de ani că noi toți suferim. Viața implică multă durere, multă pierdere. Aveam de mult timp această iluzie narcisistă că sunt unic, o iluzie care s-a diminuat ușor în timp, pe măsură ce am ascultat povestea acestor oameni de-a dreptul fascinanți, adevărați supraviețuitori, nu victime. Am înțeles că viața conține multă suferință și începe încă din primele clipe în care suntem aruncați într-un văzduh rece și neprietenos, dintr-un loc în care ne delectăm de viață fără nici cel mai mic control. Este o memorie care ne bântuie cele mai curate instincte de spiritualitate. Dintr-o zonă de vulnerabilitate și siguranță maximă, am fost născuți într-un mediu care cere permanent să ne adaptăm. Adaptarea însăși presupune durere. Din fragilitatea acelei ființe total neputincioase crește și se maturizează o viață. Ce îi trebuie însă este un altul alături, o altă viață. Conexiunea dintre un bebeluș și o mamă stă, cred, la baza oricărei experiențe umane a durerii. Durerea este prezentă, dar conectarea cu mama o face să fie suportabilă. Nevoia biologică de atașament nu este doar o etapă în evoluția noastră, necesară de altfel pentru a supraviețui ca specie, ci este, în primul rând, un balsam al durerii pe care o conține însăși faptul de a fi în viață. În acest sens, modul în care mama relaționează cu pruncul este fundamental pentru ceea ce noi numim sănătate mintală, adică capacitatea de a conține această durere autentică a vieții.
Ce face vocea mamei și de ce tipul de terapie prin ascultare SSP poate fi acest balsam? Se știe că terapia prin muzică are acest efect sedativ asupra pacienților, fiind folosită pentru prima dată în secțiile de chirurgie după apariția fonografului în 1877. Un lucru și mai interesant este legat de vocea umană și de impactul pe care îl are asupra nivelului de durere perceput. A fost realizat un studiu care a vrut să afle ce impact are vocea mamei. Au fost invitați să participe un grup de voluntari sănătoși și un grup de oameni care și-au revenit după o depresie semnificativă (Hooley et al., 2005). Ambelor grupuri li s-a făcut un RMN al creierului în timp ce ascultau o înregistrare cu vocile propriilor mame. Au fost 30 de secunde de laudă și 30 de secunde de critică. Ei bine, cercetătorii au observat că ambele grupuri au avut creșteri ale cortexului frontal dorsolateral (DLPFC), o parte a creierului care se activează ca să diminueze durerea (Unlearn Your Pain, Dr. Howard Schubiner). Când voluntarii sănătoși au ascultat criticile, au avut și creșteri ale DLPFC (demonstrând rezistența lor la stres), dar cei cu antecedente de depresie au avut scăderi ale activării DLPFC, punându-i în pericol de a dezvolta durere fizică și emoțională.